Pacala

        Pâcală

de Ion Creangă

 

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo:  acesta era Pâcală.  Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

 

– De unde eşti, măi creştine?

– Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.

– Din care sat de la voi?

– Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

– Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

– Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

– Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

– Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

 

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Pâcală.

 

– Dar cum te cheamă pe tine?

– Iaca!… ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

 

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

 

– Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

– Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

 

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost!

Apoi îl mai întrebă:

 

– Dar ce bucate se fac acolo la voi?

– Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.

– Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

– D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

– Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

– Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.

– Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

– Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală.  Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

– Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

– De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

– Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

– Bre!… Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

– Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

– Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.

– Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

– Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

 

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

 

– Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

– U! hu!… este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

– Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

– Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

– Bre!… proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

– Dar cum? zise Pâcală.

– Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

– I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

– Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

– Ei, cum?

– Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

– Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

– Mă!… da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

– Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

– Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

– Avem.

– Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

 

Prostia din născare,

leac în lume nu mai are;

ea este o uricioasă boală,

ce nu se vindecă în şcoale,

ba nici în spitale.

 

#

Anecdotă tipărită prima oară în

Albumul macedo-român, Bucureşti, 1880;

retipărită în Convorbiri literare, nr.11 din 01.02.1885.

#