Ursul pacalit de vulpe

URSUL PÂCĂLIT DE VULPE

de Ion Creangă

 

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile.

Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri.

Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte.  Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

 

– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu.  Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

 

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi:  Aho!  Aho!

Boii se opresc.  Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice:  Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?!  Ti!… ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu!  Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui.  Apoi strigă la boi: “Hăis! Joian, cea! Bourean”.  Boii pornesc.

 

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.  Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos.  Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.

 

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum.  După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

 

– Bună masa, cumătră!  Ti!!! da’ ce mai de peşte ai!  Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!

– Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu.  Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.

– Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

 

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise:  Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti?

Ascultă, cumătre:  vrei să mănânci peşte?  Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă;  atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.

 

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!…

În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc.  Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte.  De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea.  Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă!

 

Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere;

şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în

bătaie.  Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului.  Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere;  şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:

 

– Hei cumătre!  Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

 

Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac;  dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru.  Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială…  Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga:  “Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…” Iar când anina cârligul de copac, ea striga: “Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

 

Şi iaca aşa a rămas ursul pâcălit de vulpe!

 

#

Anecdotă tipărită prima oară în

Albumul macedo-român, Bucureşti, 1880;

retipărită în Convorbiri literare, nr.11 din 01.02.1885.

#